Critica filosofiei pure

Cuvînt înainte Chiar daca versiunea moderna a hermeneuticii s-a straduit sa impuna conceptele comprehensiunii si inter-pretarii drept actorii principali ai propriului discurs, nu a reusit întru totul sa depaseasca stavilele teoretice si metodologice ivite din exploatarea – uneori improprie, alteori redundanta – a celor doua. Ca întelegerea este doar premisa ori însasi finalitatea interpretarii, pare o chestiune la fel de artificiala precum si aceea de a cîntari „exact” relevanta explicatiei si a compre-hensiunii în asumarea unui text. Exista stiinte care exileaza compre-hensiunea în profitul explicatiei sau domenii unde explicatiile sînt cumva de prisos? Multiplicarea falselor dileme a creat imaginea unei discipline care îsi inventeaza singura dificultati, tocmai pentru a juisa la ocazia – destul de rara – a surmontarii lor. Este însa hermeneutica prohibita de veritabile pro-bleme? Au acestea suficienta miza speculativa pentru a întretine atentia celor care au investit ceva încredere în ea? Textul de fata pune sub semnul îndoielii posibi-li-tatea unui concept „inocent” al interpretarii. În reali-tate, cred, nu exista „interpretare pura”, degajata de preju-decati. Hermeneuticile în tipar ontologic ale unor Heidegger si Gadamer au indicat, la vremea lor, o conditionare a întelegerii functie de anumite „prea-labile” istorice si culturale. Reclamau, totodata, ca necesara si dezirabila, orientarea hermeneuticii spre studii care sa determine cît mai „precis” efectul acestora în diversitatea practicilor sociale, politice si culturale. Hermeneutica prejudecatilor raspunde tocmai unei astfel de provocari. Ea îsi asuma de la bun început doua presupozitii. Prima dintre ele admite exis-tenta unor locuri vulnerabile, echivoce sau contradictorii în chiar cîmpul tematic arondat sau revendicat ca propriu. Multe din „proble-mele” hermeneutice invocate în cercetarile recente disimuleaza, sub masca unei pretinse „stiintifi-citati”, prejudecati oricînd contestabile. Între acestea, sînt aduse în discu-tie cele legate de caracterul non-metodologic si non-intentional al disciplinei hermeneu-tice; extinderea fara limite a focarelor de interes spre domenii deja configu-rate si distincte, o data cu aproprierea lor ilicita; ventilarea excesiva a iluziilor privitoare la accesibi-litatea unui „adevar” hermeneutic si a unei modalitati ultraperfor-mante de comprehen-siune, apropiata pîna la suprapu-nere cu exigenta „obiectivitatii”; considerarea „elementelor de fundal” ale interpretarii doar la ter-meni rationali si eludarea aspectelor ei „patologice” sau „clinice”… O a doua intentie vizeaza prejudecatile ca atare, natura, rolul si finalitatea lor în angrenajul hermeneutic. Capitole speciale sînt alocate criticii prejudecatilor în genere, celor ideologice sau degajate din recursul parazitar la autoritate. Voi invoca succint prejudecati finaliste, psihanalitice, resentimentare, de „gen”, etnice si rasiale, frecvent solicitate în judecatile noastre, cau-tînd sa ilustrez „pe text” natura, metoda si tehnica dera-pajului exegetic pe care îl provoaca sau îl conditio-neaza. De aici pornind, se pot identifica si inventaria „virusi” inerenti interpetarii, ca si sursele obisnuite de eroare; se poate evalua masura în care prezenta acestora detur-neaza sensul „corect” al obiectului supus interpre-tarii sau, dimpotriva, îl poate configura sau „personaliza” prin adaos subiectiv. Exista o fata nocturna a conceptelor, ideilor si teo-riilor. Ignorarea acesteia ar fi sursa certa a însasi … ignorantei. Departe de a se preta exclusiv unei lecturi „negative”, prejudecatile dau armatura ideo-psiho-pato-logica a interpretarii. Ele o înscriu într-un scenariu teleologic, menit sa elucideze, sa edifice sau sa argu-menteze. Conservatoare prin natura, prejudecatile sînt greu sanjabile. Ele se recunosc în forma superstitiilor, stereotipurilor, sabloanelor explicative, a locurilor co-mune prezente în orice demers de comunicare. Nu sînt autoreflexive, dar iau masca adevarului si se prezinta ca atare. Nu au rigoarea si coerenta rationa-mentului, ci inocenta entuziasmului afectiv si caldura pasiunilor necenzurate, de aceea efectul solidarizant este sporit fata de cel al silogismului logic. Chiar daca nu conving întotdeauna, ele irita, provoaca, scandalizeaza în aceeasi masura pe cît atrag, suscita coeziunea unui grup sau motiveaza la actiune. O data desconspirate, pot fi înfrînte sau anihilate, însa preschimbarea unora se face adesea în acelasi registru epistemic precar, astfel încît travaliul celui care îsi propune grabnica si totala lor eradicare – prometeic în intentie – poate capata zadarnicia efortului întreprins de anticul Sisif. Exista vreun filosof care sa nu-si fi propus, chiar si lipsit de radicalitate, contrazicerea unor prejudecati vetuste, ata-sate ori traditiei, ori autoritatilor consacrate? Proiectul desfasurat aici nu argumenteaza în favoarea unei necesare „purificari” epistemice. O astfel de reductie, subsumata imperativului de a centra cunoasterea si interpretarea pe axa severa a adevarului, mi se pare, pe moment cel putin, irealizabila si lipsita de profit. Asumîndu-mi o atare precautie, mi-am propus doar sa identific, sa descriu si sa analizez unele din prejudecatile întîlnite fie în hermeneutica, fie în exerci-tiul generos al interpretarii, în speranta ca, o data divulgate, acestea vor putea fi, macar în parte, ocolite, revizuite sau suprimate. Multe nu au fost invocate aici; altele, poate si mai numeroase, nu sînt neaparat nocive si nici nu se înfatiseaza ca atare. „Dragostea de întelepciune” gîndita drept finalitate a filosofiei, de pilda, nu este o prejudecata de mult istovita? Proclamate nenuantat, superioritatea spiritului asupra materiei sau cea a cunoasterii în raport cu ignoranta pot trece în ochii unora drept superstitii, cîta vreme doar putini abandoneaza voluntar devenirea bruta, „fara prejudecati”, în favoarea unei eterice deve-niri „întru fiinta”. Cîti dintre semenii nostri se încred cu fermitate în principii? De ce uneori sînt afirmate zgomotos, ca mai apoi sa fie discret nesocotite ? Care este reteta ideala a utilizarii lor? Cum se preschimba acestea în presupozitii de circumstanta sau în „idoli” personali? Cum ajung sa „viruseze” mecanismele inter-pretarii? Încerc sa-mi imaginez o lume epurata complet de prejudecati, croita în tiparele cenzurii rationale. Într-un anume sens, prejudecata este antecamera adevarului, cum si conditia interpretarii. Daca silogismul exclude interpretarea, negocierea sau deliberarea, ordinea descrisa de el este una rece, totalitara. Utopiile, ivite tocmai din supralicitarea unor orgolii speculative, au sucombat datorita pretentiilor irealiste, de a tempera pasiunile indi-viduale si prejudecatile accesorii acestora. O herme-neutica radicala în directie purgativa ar fi la fel de ineficienta ca si una dezinteresata complet asupra lor. De aceea, am cautat pe cît posibil sa evit judecatile excesive, tusele moralizatoare sau recursul deliberat la propriile dogme subiective. Demersul de fata s-a dorit si ocazia unei ralieri la preocuparile de larg interes ale hermeneuticilor actuale, aflate într-o dinamica ex-centrica fata de temele si autorii clasici. Textele reunite aici sînt buna parte inedite. Altele au fost publicate – integral sau partial – în lucrarile colective ale „Centrului de studii herme-neutice” din cadrul Universitatii „Al.I.Cuza” din Iasi, în Analele de Filosofie ale aceleiasi institutii, ori în revista Hermeneia – una din putinele publicatii autohtone specializate în promovarea studiilor de acest gen. Numi-torul comun este hermeneutica, privita din perspectiva promisiunilor si slabiciunilor ei. Cititorul va avea posibilitatea sa le identifice, sa le distileze speculativ si, bineînteles, sa interpreteze – cu sau fara... prejudecati.