Colocviul național
Știință divină – înțelegere umană. Perspective hermeneutice
14 noiembrie 2019

Organizatori: CS III dr. habil. Florin Crîşmăreanu și lector. univ. dr. Cristian Moisuc

Consiliul ştiinţific al colocviului:

Acad. prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei,

Prof. univ. dr. Petru Bejan, Prof. univ. dr. George Bondor,

Conf. univ. dr. Valeriu Gherghel, Conf. univ. dr. Alexandru Tofan

PROGRAMUL EVENIMENTULUI

Imagine: Coperta manuscrisului conținând Corpus Dionysiacum trimis în septembrie 827 de către împăratul bizantin Mihail al II-lea Amorianul [Bâlbâitul] lui Carol cel Pleșuv. În prezent, coperta se află la Muzeul Luvru iar manuscrisul la Biblioteca națională a Franței (Ms. Parisinus graecus 437)

Acest colocviul ce este deschis cadrelor didactice și cercetătorilor, precum și doctoranzilor, va încerca să ofere, grație intervențiilor participanților, un cadru de reflecție și de dezbatere cu privire la cu privire la raportul "poros" și "permisiv" între hermeneutică (văzută ca o practică iar mai apoi ca disciplină autonomă) și teologie, dar și cu privire la raportul dintre dintre paradigmele teologice dionisiană și augustiniană care se află în opoziție în ceea ce privește relația dintre știință (divină) și înțelegere (umană).

Încă de la Platon știm că distincţia dintre δόξα și ἐπιστήμη este una fundamentală și are rolul de a desemna trecerea de la etapa naivă a cunoșterii la dimensiunea sa rațional-întemeiată, în care înțelegerea apare ca rezultatul unui proces de clarificare (ce poate merge până edificarea sau transformarea subiectului cunoscător).
Totuși, atunci când ne referim la conceptul scolastic de scientia divina, alăturarea celor doi termeni pare, la prima vedere, ciudată: ce fel de cunoaștere rațională (i.e., umană) poate da seama într-un mod adecvat de lucrurile divine?
Există deci, o raționalitate a revelatului (ca sa nu spunem chiar a Revelației)? Și, dacă da, în ce fel se manifestă aceasta și ce impact are ea asupra omului finit care vrea să înțeleagă cele ce, aparent sau substanțial, sunt considerate ca fiind dincolo de rațiune? Finalitatea Revelației (care vizează preschimbarea omului vechi într-unul nou) coincide cu finalitatea raționalității ca atare sau vorbim despre două aspecte ireconciliabile?
Strict istoric, teologia ca știință (a lucrurilor divine) este una din invențiile Occidentului medieval al secolului al XIII-lea, în care influența gândirii aristotelice a fost coroborată cu doctriba augustiniană despre divinitate (Augustin definind teologia ca "ratio quae de diis explicatur" – De civitate Dei, VI, 5).
Un alt exemplu elocvent care surprinde efortul de "raționalizare" (în sensul larg al termenului) al domeniului teologic regăsim în Summa Theologiae, unde Toma din Aquino vorbește explicit despre scientia theologia. Un inventar extins al acestor ocurențe ar putea semnala faptul că sintagma a avut, la Toma din Aquino și la alți autori din perioada medievală, nenumărate sinonime: scientia divina, sacra pagina, sacra doctrina.
Însă paradoxul istorico-filosofic a constat în aceea că denumirea oficială a acestei "științe" care tratează chestiunile divine s-a impus în mod greu și nu fără controverse. Spre pildă, atunci când Abelardus vorbea despre theologia, Bernard de Clairvaux ironiza această invenție, numind-o, într-o epistolă a sa, ostultilogie, considerând că nu poate fi aprehendat rațional ceea ce aparține de incomprehensibilitatea divină. O poziție pe care nimeni altcineva decât Descartes și-o impropria, atunci când scria că deși a vorbit despre infinit în scrierile sale, a făcut-o doar pentru a se "supune" acestuia, iar nu pentru "a determina ce este sau ce nu este infinitul" (Scrisoarea către Mersenne din 28 ianuarie 1641). O poziție singulară, pe care toți marii post-cartezieni urmau să o respingă, în numele dezideratului înțelegerii (umane) a ceea ce fusese, până la ei, ultimul avatar al divinității, anume "atributul de summe intelligens" (Vincent Carraud, 2012) – un semn clar al victoriei principiului rațiunii suficiente asupra incomprehensibilității divine. Începând cu secolul al XVII-lea, omul nu se mai mulțumește să "cunoască", el trebuie să și "înțeleagă" divinitatea (înțelegându-i deplin atât textul sacru, cât și modalitatea de manifestare în istoria reală sau în multitudinea de lumi posibile).
În alt orizont religios, cel grecesc, sintagma "știință teologică" (θεολογικῆς ἐπιστήμης) apare destul de rar în textele autorilor răsăriteni: doar de două ori se regăsește la Dionisie Areopagitul  (CH 32, 2 și DN 125, 3) și o singură dată la Maxim Mărturisitorul (Ambigua 47), ceea ce dovedește că problema teologiei ca știință rămâne, într-o bună măsură, străină tradiție răsăritene.
Un interpret radical precum G. Florovsky considera teologia ca știință drept o temă aparținând strict creștinismului apusean: "Elaborată şi dezvoltată într-un mediu profesional şi izolat, ea a devenit din ce în ce mai mult o construcţie academică, din ce în ce mai mult o « materie de predare », din ce în ce mai puţin o căutare a adevărului şi o concepţie despre credinţă. Gândirea teologică a pierdut capacitatea de a înţelege şi de a capta vibraţiile vieţii Bisericii. Ea nu a atras nici simpatia, nici atenţia mediilor laice ale Bisericii. În cel mai bun caz, este considerată ca inutilă" (G. Florovsky, "Le chemin de la théologie russe", 1962).
De la stultiologia de care vorbea Bernand de Clairveaux la știința inutilă a lui Florovski, echivalența poate fi uneori tentantă, dar și prea tranșantă.
Parcă pentru a evita această dihotomie care apasă asupra conceptului de scientia divina (care poate fi interpretat atât ca știință a lucrurilor divine, cât și ca știință a lui Dumnezeu (despre lucrurile umane), David Bentley Hart afirmă recent (Frumusețea infinitului. Estetica adevărului creștin, 2013), dezvoltând o idee augustiniană, că "înainte să fie o știință speculativă, teologia este un travaliu hermeneutic".
În acest sens, întrucât țelul oricărei hermeneutici (inclusiv al celei teologice) este înțelegerea, credem că  un demers de tip hermeneutic poate furniza o cale de armonizare a unor poziții aparent ireconciliabile, prin formularea unor întrebări precum cele de mai jos:

‒ Discursul despre lucrurile divine poate avea (și) o dimensiune rațională și, dacă da, ce fel de raționalitatea mobilizează aceasta?
‒ Conceptele de  "rațiune" și de "știință" pot fi utilizate (cu sau fără precauții metodologice) și în teologie?
‒  Ce înseamnă "a înțelege" atunci când în joc sunt realități non-umane?
‒ Care este astăzi rolul teologiei, în dimeniunea ei academic-științifică? Mai întreține ea vreun raport substanțial (nu doar marginal) cu domenii cu care era altădată înrudită?
‒ Teologia posedă o hermeneutică proprie sau face apel la o hermenutică ce rămâne, în esență, filosofică?
- Teologia are reală nevoie sau doar se mulțumește să beneficieze, magnanim, de ceea ce un anumit tip de fenomenologie îi pune la dispoziție?

Sunt câteva întrebări care au rolul de a stimula reflecția, iar nu de a o închide. Granițele dintre domenii sau discipline, ne-o dovedește istoria ideilor, nu sunt niciodată atât de ermetice pe cât par la o primă vedere, iar conceptele au o viață a lor, una care ignoră, de cele mai multe ori, distincțiile rigide.

Toate costurile deplasării şi cazării la Iaşi vor fi suportate de către participanţi. Nu se percep taxe de participare la colocviu. Cei care doresc să participe la colocviu sunt rugați să trimită la una dintre adresele , :

 - titlul intervenţiei,
- un scurt rezumat al acesteia (maxim 500 de cuvinte),
- afilierea instituțională și datele de contact (telefon și email).

Termenul-limită de depunere a propunerilor este 30 octombrie 2019.
Programul final al colocviului va fi anunţat pe data de 7 noiembrie 2019.

Acest colocviu este organizat în cadrul unui grant al Autorității Naționale de Cercetare Științifică și Inovare, CNCS - UEFISCDI, numărul proiectului PN-III-P1-1.1-TE-2016-0259, în cadrul PNCDI III, director CS III dr. habil. Florin Crîşmăreanu.