Colocviul național

Vedere și înțelegere. Cunoaștere (divină) și discurs (uman)

Colocviul national Vedere și înțelegere. Cunoaștere divină și discurs uman

 

Organizator: Lect. univ. dr. Florin Crîşmăreanu

Consiliul științific al colocviului:
Prof. univ. dr. Anton Adămuț, Prof. univ. dr. Petru Bejan, Prof. univ. dr. George Bondor, Prof. univ. dr. Alexandru Tofan, Conf. univ. dr. Cristian Moisuc

Iași, 9 decembrie 2022
Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, UAIC din Iași

Cunoașterea divinității a reprezentat mereu dezideratul suprem nu doar al teologiei, ci și al cunoașterii umane în general.
În Vechiul Testament, Moise își dorește să afle care este numele prin care trebuie să îl desemneze poporului pe Cel care i s-a revelat sub forma rugului aprins: "Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?" (Ieșirea 3, 13). Evident, cunoașterea numelui implică o cunoaștere a esenței stabile ceea ce este numit: pe acest palier, teologia vetero-testamentară și filosofia antică (a se vedea dialogul Cratylos, 386d) se pun de acord. Cu toate acestea, simpla rostire a unui nume sau simpla menționare a unui concept nu garantează în mod automat cunoașterea esenței. Cuvântul poate fi adesea doar o simplă rostire pe care nu o putem lega de un înțeles (în lipsa "regulilor de traducere", așa cum ne arată W.V.O. Quine prin celebra sa expresie gavagai).
Aflăm tot din Vechiul Testament că Dumnezeu îi răspunde lui Moise într-un fel pe care unii exegeți l-au interpretat drept semn al unei "metafizicii a Exodului" (É. Gilson) sau dovadă "manifestissimum et perfectissimum" (este cazul pentru Alexander de Hales și Bonaventura) că numele propriu al lui Dumnezeu este Ființa. Alți exegeți moderni și buni cunoscători ai limbilor semitice (André Caquot, spre exemplu) au considerat că numele divin din Ieșirea 3, 14 trebuie tradus într-un sens acțional (Dumnezeu nu își dezvăluie esența, ci îi descrie lui Moise semnele prin îi vor fi recunoscute acțiunile), pentru că orice nume (chiar și cel de Ființă) care ar avea pretenția de a surprinde esența divină ar fi de fapt un idol conceptual (J.-L. Marion).
Simpla numire nu înseamnă deci înțelegerea esenței lucrului, dacă ne lipsesc regulile de traducere sau dacă esența este peste capacitățile înțelegerii și rostirii umane. În definitiv, cunoașterea limitele facultăților noastre de înțelegere și de judecare este o lecție kantiană ce nu mai poate fi ignorată, iar limitele înțelegerii noastre despre lume au fost văzute ca provenind din cele ale gramaticii mult înainte de Nietzsche ("Felul nostru de a vorbi are slăbiciunile și defectele lui, ca toate celelalte lucruri omenești. Majoritatea ocaziilor de tulburare din lume sunt cele ce țin de gramatică" – Montaigne, Eseuri, II, XII).
Dacă nu numirea, atunci poate că vederea oferă un acces mai rapid spre esența lucrurilor, știut fiind faptul că "vederea, mai mult decât celelalte simțuri, ne face să cunoaștem și ea lămurește multe trăsături distinctive ale lucrurilor" (Aristotel, Metafizica, 980a)? Însă această perspectivă aristotelică primește rapid un caveat biblic: tot în Ieșirea, Dumnezeu îi transmite lui Moise avertismentul că vederea nu poate îndeplini aceeași funcție și pentru obiectele lumii și pentru Dumnezeu însuși: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea și să trăiască" (Ieșirea 33, 20). Pentru teologia vetero-testamentară, vederea esenței lui Dumnezeu este o contradicție în termeni și un interdict de netrecut.
Pe de altă parte, în Noul Testament, Hristos le spune celor adunați pe munte: "Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Interdicției de pe Muntele Horeb pare că îi răspunde promisiunea de pe Muntele Măslinilor. ..
Între cele două fragmente biblice aparent contradictorii (luate ca poziții extreme ale problemei cunoașterii lui Dumnezeu de către om) se regăsește întreaga problematică a vederii lui Dumnezeu (visio Dei). Pe de o parte, există tradiția patristică, care susține interdicția totală a vederii esenței lui Dumnezeu (și, corelativ, incapacitatea limbajului de a-i exprima esența într-un mod adecvat – de unde și nevoia unei non-numiri despre care ne învață teologia apofatică). Pe de altă parte, există și un curent viguros în spațiul creștinismului apusean, care consideră că fericirea nu constă decât în vederea esenței divine așa cum este ea (iar diferența dintre contemplarea posibilă în această lume și cea accesibilă după moarte nu ar fi decât una de grad: Et quia hec imperfecta sunt in via, perfecta vero in patria, ideo hic beatitudo est imperfecta, ibi perfecta – Toma din Aquino, In Psalmos, 32, 12; ed. Vivès, t. 18, p. 414).
Poate că vederea esenței lui Dumnezeu ar trebui interpretată, după cum susțin unii exegeți, drept o speranță eshatologică. Oare o astfel de interpretare poate rezolva cumva problema aparentei contradicții dintre diferitele interpretări ale textului sacru? La nivel general, ideea eshatologică este prezentă și în diferite sisteme filosofice, ca soluție pentru rezolvarea diferitelor contradicții pe care rațiunea sau istoria nu le pot mistui (să îl numim pe Marx, interpret al lui Hegel). Sau poate că un alt fragment din textul sacru (Ioan 1, 18) oferă o altă cheie de interpretare, iconică sau iconomică?
Tot la nivel general, dimensiunea non-predicativă a limbajului (să menționăm doar dimensiunea performativă a rugăciunii, laudei, lamentației sau declarației de iubire) poate deschide posibilități de înțelegere ale acelor termeni care, altminteri, ar rămâne prinși în antinomii insolubile, după cum tot dimensiunea non-reprezentațională a cuvintelor (să menționăm doar aceea celebră frază din Principia Philosophiae I, 9: "mentem, quae sola sentit sive cogitat")avertizează căunele lucruri sau situații nu se lasă tot timpul reduse la stadiul de cogitata ale unui cogito intențional (o dovedesc, mai recent, Michel Henry și Jean-Luc Marion, atunci când discută despre Viață sau despre fenomenul saturat) ci suscită atitudini și acțiuni din partea noastră care exced capacitatea intelectului, dar o angajează pe cea a voinței sau a inimii (aici, Pascal poate fi un bun ghid).

***

Prezentul colocviu, deschis cadrelor didactice și cercetătorilor, precum și doctoranzilor și studenților, încearcă să traseze un câmp de joc al conceptelor polisemantice de vedere și înțelegere (în spațiul teologic și filosofic), în care să evolueze abordări diverse ce pot clarifica diferite semnificații ale acestor două concepte sau ale unor concepte cu care acestea sunt înrudite sau în conflict.
De la teologie la metafizică, fără a uita filosofia limbajului, filosofia religiei, filosofia istoriei sau chiar literatura (căci acolo unde adesea eșuează metafizicienii reușesc, uneori, poeții), orizontul reflecțiilor este deschis pentru orice abordare care pot facilita o mai bună înțelegere a acestor două concepte, în dezvoltarea lor istorică sau la un anumit autor.
Cei care doresc să participe la colocviu sunt rugați să trimită la adresa: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.:


- titlul intervenției,
- un scurt rezumat al acesteia (maxim 500 de cuvinte),
- afilierea instituțională și datele de contact (telefon și/sau email).

Termenul-limită de depunere a propunerilor este 30 noiembrie 2022.
Programul final al colocviului, care se va desfășura pe 9 decembrie, va fi anunțat cel târziu la data de 4 decembrie 2022.

Acest colocviu este organizat în cadrul unui grant al Autorității Naționale de Cercetare Științifică și Inovare, CNCS - UEFISCDI, numărul proiectului PN-III-P1-1.1-TE-2021-0469, în cadrul PNCDI III (membrii echipei: Lect. univ. dr. Florin Crîșmăreanu, Conf. univ. dr. Cristian Moisuc, CS dr. Bogdan Guguianu).

 

Imagine: Guercino (1591-1666), Viziunea Sfântului Ieronim (Ashmolean Museum, Oxford).

Go to top